Legendele morţilor vii

Freedom

Acum câţiva ani am fost până în satele de lângă Dunăre şi m-am simţit în ultima lume a lumii. Acolo, timpul nu mai are măsura vieţii, ci geme putred pe arătările cu chip de oameni. Mai ieşeau pe la porţi să verifice, dacă nu cumva i-a descoperit planeta. Priveau spre corbii deja albi de atâta aşteptare. Uneori, nici vântul nu mai sughiţa. Şi în această tristeţe nu ştia pătrunde nici divinitatea din mijlocul satului.

Pe uliţele pline de ogaşe, mai răscolea praful maşina mea. Căutam grâu şi odată cu el povestea unui grânar cu silozuri. L-am găsit. Era mălurit. În Ardeal, nu mâncau aşa ceva nici porcii. Ei îl amestecau cu grâul din Banat pentru a atinge cotele standard.

– De ce nu-l protejaţi la dăunători ? Aveţi ajutoare de la stat pentru asta.
– Păi, dacă vecinu’ de tarla nu-l tratează, degeaba. Se mută gândacii de pe o tarla pe alta.
– Şi care e soluţia ?
– Eh, care…să-l cumpăraţi aşa.

Acolo s-a inventat, “merge şi aşa”. N-am mai fost de-atunci şi nici n-o să mai merg. Maşină nu mai am pentru asemenea ogaşe.

Am fost şi la Craiova. Triste amintiri despre motorina de -25. S-a făcut vaselină în rezervor. Era sfârşitul lui octombrie. Am tras pe dreapta cu motorul pornit. Aşa am rămas vreo 5 ore până s-a încălzit minus douăzecişicinciu’ oltenesc. Am ajuns acasă după vreo 14 ore. Prima reacţie a unei angajate de la firmă: “Parcă ai ieşit din mormânt !” Nu greşise. Scăpasem cu viaţă dintr-un loc unde nici moartea nu mai ştie geme. Un loc unde s-ar putea omorî moartea la schimb cu o legendă.

© Ioana Haitchi, 30.07.2015
Foto: Internet

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s