Memoria glonţului

IMG_2680082443737

Nu voi şti niciodată, dacă glonţul pregătit pentru mine a străpuns pe altcineva sau dacă aşteaptă cuminte o altă comandă. Am încă în dulap geaca albă cu urma ţevii înfipte, am încă memoria nealterată în matricea fiinţei mele, acea parte pe care o voi purta cu mine şi atunci când nu voi mai fi.

O zi de decembrie a veacului trecut ce s-a cuibărit în glonţul care azi a învăţat să tragă din altă puşcă. Locul e diferit, oamenii din ziua unui decembrie însângerat şi-au pierdut paşii, strălucirea din ochi, în tranşeele unor iluzii. Şi chiar dacă speranţa acelor zile de libertate încă mai dăinuie, atunci am fost însemnaţi cu sigiliul faptelor noastre, induse ori nu.

E o poveste din istoria pe care am fost obligaţi să o scriem, unii cu greşeli de tipar, alţii cu greşeli de exprimare şi de înţelegere. Toată viaţa noastră de apoi, a depins de acel moment al iluziei de libertate, căci acum când scriu, nu am voie prin lege să vorbesc “necuviincios” la adresa partidelor politice sau la adresa orânduirii. O libertate de a plăti mereu pentru acele fapte pe care NU le-am făcut, pe care le-am evitat, amăgindu-ne că suntem oameni cumsecade.

Şi tot cumsecade a fost şi glonţul oprit pe ţeavă pentru că nu a avut comandă de tragere. Şi tot cumsecade a fost şi securistul care nu a dat ordinul. Şi tot cumsecade au fost şi aceia care au murit. Şi cumsecade suntem de-a valma. Gloanţele acelea nu au termen de garanţie. Pot oricând să fie pe ţeava unei puşti cu lunetă programată de la distanţă. Telefonul cu manivelă a ajuns la muzeu. Glonţul, nu.

© Ioana Haitchi, 22.12.2015, Klausenburg
Foto by Marin Costică

© Ioana Haitchi – Copyright – Toate drepturile rezervate